Adevărata salvare e, întotdeauna, individuală

  Am bănuiala fericită că am atâta minte încât să știu ceea nu știu și, drept urmare, să nu las (multe dintre necunoscute sau neînțelegeri) pe seama moftului prostesc iluzia că se poate ajunge la senectute și fără să-ți fie limpezite lucruri care te-ar putea ajuta s-o faci cu mai multă înțelepciune. De pildă, nu pretind nici pe departe că lecturile care au tratat subiectul ce urmează sunt singurele care contează sau sunt cele esențiale, fără a avea îndoieli asupra autorității celor care au făcut-o.

   Despre statul salvator vorbesc aici. Cât de onest, de eficient și de generos este statul providențial, cel care are ”știința și forța” de-a se ocupa de toți și de toate. S-a dovedit în istoria recentă, nu doar a României, că atunci când statul își dorește și capătă o putere prea mare, nu doar eșecul (ca să nu spun falimentul) economic, social și politic este garantat ci, mai cu seamă, cel moral.

   Deschiderea piețelor, mișcarea capitalurilor, a mărfurilor și a forței de muncă poate ajuta, mai curând, la o însănătoșire a vieții noastre materiale dar asta nu este îndeajuns, după cum bine se vede, pentru a ne trata, individual și colectiv, de maladiile morale. Căci astea sunt, cred, cele mai cumplite traume cu care orișice organism social se capătă dintr-o astfel de experiență istorică.

   Nu puțini sunt cei care au trăit cu statul forte. Statul care hotăra pentru fiecare individ ce trebuia să vadă și să audă, unde și când trebuia să călătorească, statul care se vâra în paturile tuturor familiilor, hotărând câți copii trebuiau să aibă, statul prudent care purta un soi de grijă științifică fiecăruia dintre noi în privința alimentației dar, mai ales, ”statul sanitar” care se ocupa cu mare băgare de seamă de igiena creierelor. În sfârșit, statul care avea întotdeauna ”dreptate”. Ori nu poți fi liber cu adevărat într-o lume situată în afara dreptății. Pentru că statul în care nedreptatea este o stare de fapt te ia pe tine, individ, în posesie, îți oferă ”privilegiul” prizonieratului.

   Nu vreau s-o fac pe procurorul, formulând o acuzare anti-stat. Nu. Mi-am câștigat însă dreptul de-a face recurs la memorie, de-a acuza statul-stres, statul-călău, statul iluzionist. Și dacă în mod hazliu unii au comparat țara cu o femeie, mă prind și eu în gluma asta, încercând să schițez profilul bărbatului-stat și încep prin a spune că nu vârsta lui îmi promite mie, om care trebuie să trăiesc cu el, reușita. Sunt mai degrabă interesată de inteligența lui, de suplețea, de hărnicia lui eficientă, de educația și onestitatea lui, în fine, de respectul pe care îl are pentru fiecare dintre cei pentru care există. Nu forța mușchilor, ci forța minții este cea care ar trebui folosită ca mijloc de seducție.

   Lucrul cel mai grav, însă, stă în altă parte. Te aștepți ca, într-o țară în care orbecăiala și amatorismul au devenit sport național, tinerii de ispravă să fie cei care să-și dorească să aibă puterea și să facă din prezentul tuturor viitorul lor. Ori, prea puțini sunt cei care se pregătesc și devin unul din mușchii economiei private, cei mai mulți își doresc să devină o parte din grăsimea statului.

   Dana Potorac